In romaneste (fara diacritice)
O zi ploioasa, in care ploaia curge un pic alandala… Sunt astea zilele pe care le urasti, desi nu ti-au facut nimic. Le urasti pentru cerul cenusiu care parca te sufoca, pentru ca seamana cu o calatorie din care nu te vei mai intoarce niciodata, pentru dezolarea pe care ti-o lasa in suflet. E ca si… ca si tine, iubire, ce poate nu existi, e ca si cum ai scrie o carte folosind doar 2 litere.
Si astazi e o zi in care nu esti nici macar trista, si ti-ar placea sa fii, pentru ca tristetea e ceva de care poti sa-ti amintesti. In schimb sunt aceste ore inexpresive, goale, monotone, care trec fara o umbra de emotie si tu traversezi viata si-ti spui ca e mai bine asa, ca e mai bine sa te loveasca ea in plin, cu strazile ei fara sens, desi un sens ar trebui sa aiba, un sens pe care niciodata nu il gasesti sau iti e atat de clar dupa ce a trecut.
Si nici macar nu poti sa plangi in zile ca acestea, desi daca ai varsa lacrimi chiar fara motiv te-ar ajuta sa-ti revii, sa te racoresti, sa te eliberezi de cenusiul acesta care te inconjoara, care-ti cuprinde si sufletul. Si ti-e frig, si nu ai stare, si ai si o senzatie de greata. Si-ti simti acolo toata viata ta, acolo la capatul liniei, toata falsa ca sunetul unui pian dezacordat. Nimic nu e asa cum ar trebui sa fie si ai vrea sa schimbi ceva, ai vrea sa simti ceva, orice.
Dar eu am nevoie de tine, cel putin asa cred, cel putin asa imi place sa cred. Da, eu am nevoie de tine pentru ca nu trebuie sa ma ascund cu tine, pentru ca atunci cand sunt cu tine e ca si cum as castiga competitia de a fi eu insami, fara teama de a trebui sa fiu ceva sau cineva, de a trebui sa stiu aia sau aialalta. Pentru ca uneori relatiile sunt o intrecere in care premiul il obtine cine-i mai competitiv, cine ajunge mai sus. Si cand e asa, mie nici nu-mi vine sa incep.
Si astazi imi amintesc de o explozie de lumina pe care nu reuseam sa ti-o descriu, pentru ca nu aveam suficiente cuvinte. Pentru ca in momentele cu fluturasi si inimioare, toate colorate in roz, in momentul in care Venus e mai verde ambra decat de obicei, in momentele in care ochii cauta alti ochi care sa spuna: “Si eu vad fluturasi si inimioare si ma inrosesc cand te vad”… in acele momente nu le gasesti, cuvintele. Pentru ca ceea ce simti e mai presus de fluturasi si inimioare si vorbesti, scrii, vorbesti, pastrezi relicve pretioase, e-mail-uri si sms-uri ca marturii in fata intregii lumi ca si el te iubeste, ca se gandeste la tine, ca esti importanta… Ca tu, doar tu astazi ai tras lozul castigator. Si nimic nu e suficient… exact, cuvintele care nu-ti ajung niciodata. Am incercat sa-ti spun toate astea in romaneste folosind Eminescu. In van, ar fi trebuit sa intri inauntru sufletului pentru a intelege.
Dar astazi, astazi cand totul e cenusiu si intunecat, din acea explozie de lumina, din fericirea pe care o simteam cand stand imbratisati pe acea banca iti sopteam “imi ajungi; te vreau pe tine si foarte putin pe langa”, astazi a ramas doar un pai de chibrit aprins, a carui flacara se stinge putin cate putin.
“Locul meu e aici, aici as avrea sa mor, sa-ti mor acum si aici, sa-ti mor in brate acum ca sunt fericita, acum cand strang in brate singurul lucru pe care imi dau seama ca il vreau cu adevarat, ” gandeam, dar nu-ti spuneam pentru ca eram convinsa ca erau de prisos cuvintele, ca toate astea le puteai citi in ochii mei. As fi vrut sa las un semn, o strada, un indiciu as fi vrut sa raman mereu pe acea banca.
Astazi insa ma simt asa, ca si cum ar ploua alandala, ca si cum as avea o inima cu o singura aripa, ce zboara si nu zboara. Mai mult se roteste, se invarte ca un titirez si nu reuseste sa decoleze.
Si astazi ma simt asa, ca si cum nimic nu ar mai avea sens, ca si cum totul ar fi in zadar… Astazi ma simt ca o casa parasita… de sentimente.
