Despre mine…

n1635097917_40273_2293 Unul din lucrurile la care mă pricep cel mai puţin este să vorbesc despre mine.

Nu ştiu de unde să încep. Dar de undeva trebuie să pornesc.

Sunt o româncă de 29 de ani şi locuiesc în Roma.

Mi-am creat acest blog pentru a vorbi despre sentimente, un fel de recipient al conţinuturilor interioare, al umanităţii cu toate măreţiile şi mizeriile sale, aruncate fără nici o regulă, fără nici o structură, scrise exact aşa cum le simt în acel moment.

Creierul nostru elaborează numeroase gânduri, în continuu, mii de gânduri sau, cum le-ar numi Giulio Cesare Giacobbe, “seghe mentali” (un fel de masturbări ale creierului).

Cele mai semnificative, cele predominante le pun în acest blog. Iată de ce “gânduri”.

Teoretic ar trebui să vorbesc şi despre ceea ce fac în ţara lui Dante, după cum mi-a sugerat un amic care a pierdut ceva timp să citească acest blog.

Deci, hai să vorbim despre ceea ce fac.

Sunt jurnalistă şi corespondent în Italia pentru Realitatea TV. Cred că asta e chestia la care mă pricep cel mai bine şi care îmi place cel mai mult. Este mai mult decât un job: este în primul rând o pasiune.

Al doilea job este cel de “colaboratoare parlamentară”, ceea ce în româneşte ar insemna un fel de consilier personal al unui deputat, deşi e o definiţie cât se poate de limitată. În realitate lucrurile sunt cu mult mai complexe şi pentru a se înţelege concret ceea ce fac, iată ce scrie în contractul meu de muncă: “un program ce are ca obiectiv consultanţa, cercetarea şi studiile legate de activitatea Comisiei de Justiţie a Camerei Deputaţilor a Republicii Italiene şi în particular problemele legate de imigraţie, de delincvenţă cu interpretări şi studii comparative cu legislaţiile internaţionale.”

În această optică încerc să aduc în discuţie în Parlamentul Italian, pe cât posibil, şi problemele comunităţii româneşti. Până în prezent s-a discutat deja despre dreptul nostru de vot efectiv la alegerile euro-parlamentare şi locale (în iulie anul trecut) şi despre problemele bisericii româneşti din Monterotondo.

Din asta îmi câştig existenţa şi încerc să-mi fac munca cât pot de bine. Nu am pretenţia de a fi cea mai bună, dar în mod sigur încerc să devin.

100_0455În timpul liber şi compatibil cu activităţile pe care le desfăşor, mă ocup şi de promovare culturală prin intermediul asociaţiei pe care o conduc. “Amici della Romania” este o asociaţie culturală italo-română pe care am înfiinţat-o împreună cu filosoful italian Mauro Cascio. Mauro este pentru mine mai mult decât un prieten, este mentorul meu, un om căruia îi datorez cea mai mare parte din cariera mea. Împreună am încercat să promovăm cultura românească de excelenţă în societatea italiană.

Singurul meu regret este faptul că am făcut cunoştinţă cu lumea asociaţionistică româneasă din Italia: o lume (cu mici excepţii), murdară, dominată de o înclinaţie absurdă către protagonism şi auto-promovare în care meschinul, urâtul, improvizaţia, arivismul domnesc. Foarte puţini din cei ce fac asociaţionism în Italia sunt cu adevărat interesaţi să facă ceva concret pentru comunitate. Însă mulţi, prea mulţi sunt în căutarea unei scene care să le dea vizibilitate şi se sfâşie între ei pentru a apărea într-o fotografie cu Băsescu, Bădescu şi alte personulităţi. Asta când nu sunt ocupaţi să înşele oamenii propunându-le tot felul de poliţe de asigurare sau să găsească moduri de a-şi băga în buzunar fondurile obţinute de la Statul român sau italian. Iar specia cea mai detestabilă este cea reprezentată de analfabeţi care în prostia lor promovează spectacole groteşti cu mici, bere şi manele în pieţile publice într­o mizerie de nedescris. Evident aceştia câştigă bani frumoşi din aceste activităţi comerciale, numai că în şmecheria lor de cocălari împuţiţi au găsit modul de a nu plăti taxele, denumindu-le “activităţi culturale”. O pată pe obrazul fiecărui român prezent în Italia dar amplu susţinută de Statul Român (mai puţin de Ambasadă , şi Slavă Domnului, zic eu) şi de proaspăta consilieră a primarului Romei.

Asta ca să nu mai vorbim de faptul că majoritatea sunt implicate în politică (nimic rău, aş spune), dar pretind că sunt apolitice.

În concluzie este un fel de troacă în care se bălăcăresc sute de “preşedinţi” şi care dăunează imaginii românilor din Italia mai ceva decât Mailat, Rusu şi toţi violatorii din Peninsulă la un loc, mai ales atunci când avem neşansa să apară pe “sticlă” şi încep să povestească despre guma de mestecat lipită de bancă şi re-molfăită în pauză sau propun acorduri bilaterale (asta dacă ştiu ce înseamnă) care se aplică deja de ani buni de zile sau, şi mai rău, explică italienilor că ei nu vor s-audă de italieni în structurile româneşti din Italia şi mai au şi nesimţirea să pretindă ca aceştia să nu fie xenofobi, când de fapt sunt primii în a promova xenofobia.

Ei bine, aceasta este o descriere a ceea ce eu urăsc şi dispreţuiesc. Regretul meu este că Ambasada e prea democratică şi promovează pe propriul site sub titlul “Comunitatea Românească” aceste lichele.

Şi pentru a nu plictisi populaţia, nu voi continua să vorbesc mai mult despre ceea ce fac.

Important de ştiut este faptul că împreună cu un grup de oameni inimoşi ne-am apucat să strângem toate articolele din presa italiană care constituie o “instigare la xenofobie” (şi sunt multe) şi întenţionăm să facem o serie de plângeri la autorităţile competente.

Va urma…

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: